Poveste Folk – Zoia Alecu
0
0
Zoia Alecu este o artista completa de muzică folk si rock. S-a lansat în anul 1973 ca artistă solo, fiind una dintre primele cantautoare din muzica folk autohtonă. Începând cu 1986 se alătură grupului Sfinx, continuându-și apoi activitatea alături de Sfinx Experience. Din anul 2006 a revenit pe scenă ca artistă solo.
Pe pagina sa de facebook artista a inceput o serie de povesti din cei 48 de ani de cariera artistica din care redam :
“ Prima urcare pe scenă a fost în Club A, un loc ce aparținea de Facultatea de Arhitectură, unde se intra doar cu legitimație de student la Arhitectură sau invitat de cineva din facultate. Doru Stănculescu m-a dus în Club A, ca un adevărat naş muzical. Era o atmosferă creativă, ne întîlneam noi între noi artiştii, artişti mai noi, artişti mai maturi, iar publicul era avid după muzica noastră, asta pentru că în acei ani noi cîntam altceva, foarte diferit, față de muzica ce se difuza la radio sau la emisiunile televizate. Noi eram underground, cum zicem acum. Apoi, în ’74 am fost, alături de bunul meu prieten Nicu Alifantis, la „examenul” de intrare în Cenaclul Flacăra. A intrat Nicu, eu nu. Povestea e deja foarte cunoscută. Am plîns atunci, eram tare tristă, dar a apărut Aurel Gherghel, mă auzise cîntînd, impresar cunoscut al vremii, care mi-a deschis prima uşă a unui concert plătit. Am lucrat cu Aurel Gherghel în multe turnee, am bătut țara. Am făcut parte, apoi, din Cenaclul Amfiteatrul Artelor, dacă-mi aduc bine aminte, era înființat de Mihai Tatulici. Prin ’75, eram în turneu la Costineşti, Adrian Păunescu m-a căutat să mă invite în Cenaclul Flacăra, „avem nevoie de o voce ca a ta”, mi-a zis Adrian atunci. Am făcut parte din Cenaclul Flacăra, am fost în cîteva turnee, apoi mi-am continuat drumul singură, asta şi pentru că eu îmi scriam versurile şi-mi compuneam muzica, eram – şi sunt – un cantautor, nu am cîntat niciodată pe versurile altcuiva. Dar am fost mereu atentă la muzicienii care intrau în Cenaclul Flacăra. Am fost în turnee în toată țara, eu cu chitara mea, am cîntat în deschiderea unor mari trupe, am împărțit camera de hotel de foarte multe ori cu Anda Călugăreanu, îi făceam tot felul de pozne cu Vali Sterian sau lui Liviu Tudan de la Roşu şi Negru, am atît de multe amintiri că mi-e să nu se estompeze cîndva. Turneele sunt grele, istovitoare, cu condiții dificile de transport şi cazare, nu erau cei mai buni ani din istoria țării noastre. Experiențele din acele vremuri nu au fost mereu plăcute, dar ne găseam mereu speranța, ne întrețineam optimismul pentru că publicul, oriunde ne duceam, era un munte de energie bună şi bucurie. Am avut parte, însă, şi de o experiență mai puțin plăcută. O sală plină ochi, în aşteptarea recitalului unei trupe la modă, iar eu eram în deschidere. Cînd am intrat pe scenă am auzit doar fluierături şi huiduieli, minute bune. Nu le-am putut suporta şi am ieşit din scenă plîngînd. În culise, după o vreme, mi-am revenit, am fost susținută de colegii mei şi am putut reintra. I-am spus atunci publicului că pentru minutele de fluierături eu voi răspunde cu tăcere. Şi am tăcut. Foială în public, nu ştiau ce să creadă. S-a lăsat o linişte gravă. Apoi, am început să cînt. A fost rupere de nori, m-au ascultat şi le-a mers la suflet muzica mea. A bubuit de aplauze sala aia după recital. A fost poate cel mai greu moment petrecut pe scenă în 48 de ani. În anii ’70 şi începutul anilor ’80 am compus Bocet, cele trei Pasteluri – primăvară, toamnă, iarnă -, Pămînt de rai, Porumbița, Zîmbetul tău, Să fi fost, Orbii, Să ne amintim pămîntul, Anotimpul nebunilor, Doina, Codrul cu haiduci, Sălbatic e vîntul, Baladă, Lasă-ți mîna-n mîna mea, Cărări de maci, Ouă de rouă. Toate aceste compoziții, la inițiativa lui Adrian Păunescu şi la invitația Radio România, au fost înregistrate în studioul RRA, şi se vor afla pe albumul de platină, Zoia 50. Toate la timpul lor, însă.
Am compus mult, am cîntat mult, am fost peste tot în țară, iar folkul este Regele. Apoi, la rugămintea unor colegi am început să scriu versuri pentru cîntecele lor. Am ajuns la peste 350 de versuri scrise pentru diferiți colegi artişti din alte genuri muzicale. Şi am ajuns în 1986. Cînd s-a schimbat tot. Dar despre asta într-o poveste viitoare. “
Ultima data in acest an am vazut-o pe Zoia Alecu la un eveniment din Constanta , in aer liber. Desi era perioada de pandemie , cu restrictii , cu oameni separati dupa garduri , artista m- impresionat foarte mult cand ne-a urat tuturor celor prezenti un an mai bun ( pentru ca nu prea vor mai fi concerte ).
Imi venea sa plang , pentru conditia artistului care a facut tot ce depinde de el ca sa poata profesa si pentru noi iubitorii de folk ( care eram impartiti in doua tabere si ne imbratisam dupa garduri ).
Ce vremuri traim oameni buni !
Dar sa incheiem optimist , sa urmarim pagina de facebook a artistei pentru urmatoarele povesti, sa ascultam cantecele ei macar online pe canalul de artist si sa speram intr-o revedere cu cantece noi si vechi.
Partajează acest conținut:
